Toate problemele noastre sunt nimic, toate dilemele, inimile sfasiate din dragoste sau moarte, ranile exterioare…sunt nimic.
Si pentru a realiza asta a trebuit sa vad ieri un om. Un om care a avut forta cat milioane, poate. Un EXEMPLU de umanitate, durere, suferinta, demnitate.
Ploua puternic. L-am cunoscut dupa ce in locul unde stateam cu prieteni de-ai mei a intrat un baiat strigand catre barmani ca are nevoie de zahar, un om e cazut in strada in stare de soc si are nevoie de zahar. I-a fost dat.
Ioana s-a ridicat imediat de la masa repezindu-se la usa si, inainte sa ma implic direct, am vazut scena pe geam – un baiat de 24-26 de ani tremura, ud, sustinut de doi alti oameni, Ioana i-a dat zaharul, cateva plicuri i-au cazut pe jos, restul le-a inghitit, tot tremurand, socat.
Am iesit sa intreb daca sa chem salvarea, ce se intampla. Unul dintre baietii ce il sustineau mi-a zis ca a avut o criza de epilepsie – este bolnav. Bolnav rau de tot. Ploua puternic, eram uzi toti. L-am intrebat daca vrea sa intre inauntru, abia putea sa vorbeasca, printre primele lucruri spuse a fost insa “nu vreau sa deranjez. Sunt ud si, recunosc, nu mi-e jena, m-am si scapat pe mine”.
Am insistat sa nu stea in frig si, sustinut si de Ioana, a intrat, cu jena. Tremura si spunea ca a vazut moartea. “Doar mergeam cand, brusc, nu am mai simtit ploaia. A inceput amorteala si m-am infuriat. Nu e cinstit. Uite, am la mine actele, sa vada oamenii ce am, sa ma salveze – nu e prima oara -, sa stie ce sa faca…”.
In geanta pe care o cara cu el se aflau hartii medicale – epileptic, hepatita cronica si alte boli.
La exterior, de l-as fi vazut pe strada pur si simplu, as fi spus ca este un om total normal, ba chiar ingrijit, curat.
Ii era jena sa stea jos, pana la urma l-a convins Ioana. L-am lasat putin doar cu ea, spunea ca are nevoie sa vorbeasca, asa poate sa isi revina. Din cand in cand ducea mainile la falci. “Zaharul ma ajuta, ma ajuta sa nu imi musc limba”.
“Mergeam sa imi caut un loc de munca. Uite, am actele astea si aici zice ca am dreptul sa muncesc. Nu mai mult de patru ore pe zi dar ca orice barbat vreau sa muncesc. Nu pot trai doar din pensia de 2 milioane jumatate. Medicamentele ma costa noua sute de mii de lei, daca le iau pe toate. Imi spal hainele cum pot si eu, sa arat cat de cat decent”.
“Nimeni nu ma angajeaza. Cine m-ar angaja? Nu le ascund bolile mele, nu ar fi cinstit. Dar cand afla, imi intorc toti spatele. Am lucrat un timp la McDonalds, la REBU, dar nici acolo nu ma mai iau”.
Plange tremurand, se scuza. Bea apa cu zahar adusa de la bar, inghite doctorii. Inainte de a duce sticla la gura, face o cruce mica deasupra ei si spune ca o sa o plateasca el, mai are 5 lei. Nu il lasam sa scoata banii. Infuleca apa, nu o bea. Vorbeste doar cu dumneavoastra. “Iertati-ma va rog, imi e si rusine”. Tremura cand scoate inca o hartie din geanta si arata – uite, de la 10 ani am fost diagnosticat cu nenorocirea asta! De atunci ma astept sa mor zilnic. Sa cad in strada, sa nu fie nimeni langa mine si sa mor singur acolo. Nu am pe nimeni”. Are ochii in lacrimi.
Vertij. Nu pot sa simt decat vertij. Nu imi pot lua ochii de la el si incerc sa il incurajez. Trece de la stari la stari in aceeasi secunda, furie, greata, ura, tristete, ii spun ca este un om bun si oamenii buni nu o sa fie lasati deoparte, niciodata. O sa iasa terasele, o sa vina vara si o sa fie angajat. “Nu o sa ma angajeze nimeni. Lipesc pe strazi numarul meu de telefon, traiesc din mila altora. mi-e atat de rusine, vreau sa muncesc! Nici la plasamente nu m-au luat, mi-au dat doar hartia asta de zice ca am dreptul la 4 ore de munca pe zi, dar nu ma ia nimeni. Tu poti sa te duci oriunde si te angajeaza, pe mine nu”.
Ioana ii da 40 de lei, ii primeste timid si trist spunand ca incepe durerea de oase si ca este inca in stare de soc.
“Inainte de a cadea m-am dus la un om si i-am aratat foaia, i-am zis ca sunt epileptic si a fugit de mine. Cum poti face asta? Cum? nu era om, era altceva! pentru tine, pentru voi, o sa ma rog”.
Mai cerem la bar zahar. Il primeste si exclama, dupa ce il pune intr-unul din multele buzunarase, “ce bine ca e zahar aici iar! nu mai trebuie sa cumpar…Asa o duc dintotdeauna, uneori ma gandesc ca prefer sa mor”.
Afara se mai domoleste ploaia. Il intreb ce e mai bine pentru el, daca vrea sa il duc acasa, sa il ajut cu ceva, orice. Imi zice ca vrea sa stea intins, sa se linisteasca, poate sa mearga pana acasa. Ma ofer sa il conduc, ii zic ca vreau sa ii iau ceva de mancare, imi spune ca nu vrea, ca nu poate primi si scoate o eugenie din geanta – “Uite, imi iau de-astea ieftine. Dar nu stiu cat o sa o mai pot duce doar cu paine si biscuiti”.
Are ochi negri.
Il duc afara, la colt vomita si spune ca asa este normal. Incearca sa gaseasca numarul de telefon sa mi-l dea si ma implora sa il ajut sa isi gaseasca de munca, daca cumva stiu. Nu gaseste numarul dar imi spune ca are mail, daca aflu ceva, neaparat sa ii spun. “Ma ajuta doar doctorita. Unele medicamente le iau gratis, dar prea putine. Si uneori nici pe alea, mi-a cerut farmacista bani si pe alea, candva. Nu mi-a venit sa cred”.
Ii dau treizeci de lei, inainte sa il las sa plece. Ii refuza initial, insist si ii ia.
Reincepe ploaia, ma uit la silueta lui cum pleaca si atunci realizez. Realizez ca sunt norocos. Realizez ca trebuie sa te lovesti cel putin o data in viata de un astfel de om pentru a intelege ca durerile mele nu conteaza. Ca sunt mic. Degeaba stim teorie, citim randuri, vedem fotografii cu oameni chinuiti, daca nu interactionam cu ei, daca nu le vedem durerea pe viu, daca nu ne uitam in ochii lor negri. Un simplu om a reusit sa ma transforme, pe parcursul unei singure ore.
Site-ul acesta nu are trafic ridicat, insa o sa apelez la altii pentru a putea ajuta acel Om, acea lectie de viata, umanitate, demnitate si, din pacate, suferinta.
Mi-am notat mail-ul lui si vreau sa il promovati pentru ca, pana la urma, suntem singuri pe aceeasi bucata de roca. Poate cineva o sa vrea sa se vada cu el, sa il cunoasca, poate cineva ii va oferi un loc de munca sau macar o suma mica de bani.
cristea_robert_86@yahoo.com
(nu intrebati de stampila sau macar de calitatea fituicii, intuiti singuri).
