Dupa cum spune si titlul, textul nu imi apartine dar sunt intru totul de acord cu ce scrie acolo. Stiu din pacate locuitori ai Noii Romanii ce au imbratisat nesimtirea si ce sunt fara frica de Dumnezeu, fosti apropiati unii, vad zilnic cum tot ce inseamna bun simt si civilizatie este calcat cu nesimtire in picioare de noii locuitori. Duminica am facut la pas aproape tot parcul Tineretului, cel nou facut de Piedone. Oriunde te-ai intoarce vezi “stuchitori de samanta”, mizerie, cefe late, lanturi mari, chei de “masini tari” fluturate la vedere, paiete, izuri de parfumuri “dha firma” in loc de sapun, gel in loc de sampon, “fha” in loc de “domnisoara” si ragete in loc de dialoguri in limba romana. Poveteam la un moment dat despre cum pentru viitorii romani este o mandrie sa te dai drept manelar. Valoarea se va masura in kilele de aur de la gat, masina sau masinile din parcare, cultura se va masura in numarul de concerte maneliste la care ai participat si cat de mult asculti pseudo posturi de muzica, permisele se vor acorda in functie de numarul de fraieri pe care aproape ii calci sau pe care te urci cu masina din dotare. Asta este viitorul nostru…
Textul:
Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată.
Sîntem colonizaÅ£i de o populaÅ£ie certăreaţă ÅŸi nesimÅ£ită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaÅ£ie care a evoluat în interiorul corpului naÅ£ional, ca fetuÅŸii din Alien, ÅŸi care iese acum prin burtă,urlînd din toÅ£i bojocii: “Am avere, am valoare!”
E ca ÅŸi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maÅŸină de mîl uman care acoperă încet-încet naÅ£iunea lui Sadoveanu, a lui Eliade ÅŸi a lui Nichita…
Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie.
Tata Ioan şi Tanti Mimi, familie veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani.
Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe fereastră.
În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură şi scuipă seminţe pe trotuar.
Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.
Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanÅ£ul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneÅŸte să-i educe odrasla: “Bine, bre, crezi că eÅŸti tu mai dăştept? Ia să văd ce maÅŸină ai!”.
Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul..
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune.
Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă.
E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă.
Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum cîteva zile, am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coÅŸciugul lui Caiac, în semn de veÅŸnic respect pentru o viaţă de crimă ÅŸi muÅŸchi în sînge…
Oamenii ăia care dădeau ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică:
Ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaţi de maşinile lor. Undeva, departe, Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi.
Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pîntece de mame eroine.
O ţară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului (cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz.
Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.
Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru.
Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic.
În locul ei, discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele nu poţi să te ştergi la fund. Chiar dacă ai vrea.
Share on Facebook
